Interviu cu psihologul clinician Denisa Tohănean despre limite emoționale, atașament și responsabilitate relațională.
— În psihologia clinică se vorbește tot mai des despre limite emoționale. Cum se traduc acestea în relația adult–copil?
Limitele emoționale nu sunt bariere rigide, ci delimitări funcționale care protejează dezvoltarea psihică. Din perspectivă clinică, copilul are nevoie de un spațiu intern suficient de liber de tensiunile relaționale ale adulților pentru a-și putea organiza experiența emoțională coerent. Atunci când aceste limite sunt difuze, copilul ajunge să fie expus unor procese relaționale care depășesc capacitatea sa de integrare.
— Ce se întâmplă atunci când conflictele sau tensiunile adulților „trec” această graniță?
Copilul nu le procesează la nivel narativ sau cognitiv, ci la nivel implicit. Vorbim despre o încorporare somato-emoțională a tensiunii, care poate activa mecanisme de reglare adaptativă timpurie. Literatura clinică descrie aceste fenomene prin concepte precum triangulare, conflict de loialitate sau supra-adaptare relațională. Copilul nu devine conștient de rolul pe care îl ocupă, dar ajunge să funcționeze ca un stabilizator emoțional al sistemului.
— Mulți adulți interpretează aceste ajustări ca semne de maturitate sau „înțelegere” din partea copilului.
Aceasta este o interpretare frecventă, dar problematică. Din punct de vedere psihologic, copilul nu „înțelege” conflictul adult, ci îl resimte. Ceea ce pare maturitate este adesea o formă de organizare defensivă, menită să reducă disconfortul intern și să conserve relația. În timp, aceste mecanisme pot contribui la formarea unor structuri de tip fals-sine sau la inhibarea exprimării autentice a nevoilor emoționale.
— Există riscul ca aceste procese să fie invizibile pentru adulți?
Da, pentru că ele se desfășoară în absența simptomelor evidente. Copilul poate părea adaptat, cooperant, chiar stabil emoțional. Din perspectivă clinică, însă, lipsa manifestărilor externe nu este un indicator de sănătate psihică. Dimpotrivă, uneori ea reflectă o internalizare excesivă a tensiunii relaționale și o orientare precoce către reglarea emoțiilor celorlalți.
— Cum arată, concret, respectarea „graniței copilului”?
Respectarea acestei granițe presupune ca adultul să își asume responsabilitatea pentru propriile conflicte și alianțe relaționale. Copilul nu ar trebui să devină martor, mediator sau purtător de semnificații care aparțin lumii adulte. Un cadru relațional sănătos este unul în care copilul poate menține atașamente multiple, flexibile, fără presiunea de a se poziționa afectiv.
— Care este miza psihologică pe termen lung?
Miza este continuitatea sinelui. Atunci când copilul este protejat de conflictele adulților, el își poate dezvolta identitatea într-un mod integrat, fără fragmentări interne. Sănătatea emoțională nu se construiește prin evitarea tensiunilor, ci prin plasarea lor acolo unde pot fi conținute: în relațiile adulte, nu în spațiul psihic al copilului.
— Dacă ar fi să sintetizați mesajul central al acestui dialog?
Conflictele adulților au nevoie de limite. Iar una dintre cele mai importante limite este copilul. Atunci când această graniță este respectată, copilul poate rămâne în poziția lui naturală: aceea de a crește, nu de a regla relațiile celor mari.
