Denumirea „ordonanța trenuleț” poate avea mai multe posibile explicații, adesea legate de contextul politic, social sau simbolic. Iată câteva interpretări care ar putea justifica această denumire:
Metaforă pentru explicarea aglomerarii măsurilor – Ordonanțele de acest tip sunt deseori documente legislative complexe care includ un „trenuleț” de măsuri diverse, legate uneori mai mult sau mai puțin între ele, dar grupate pentru a fi adoptate rapid. Astfel, termenul „trenuleț” sugerează că măsurile sunt puse „vagon după vagon”, fiecare având propriul scop, dar toate fiind „trase” de aceeași ordonanță.
Percepția de urgență și viteză – Denumirea poate reflecta faptul că aceste măsuri sunt adoptate cu o anumită grabă, fără un proces îndelungat de dezbatere publică. Imaginea unui trenuleț care trece poate fi folosită pentru a sugera faptul că deciziile sunt luate fără prea mult timp pentru analiză sau opoziție.
Efectele în lanț asupra diferitelor categorii sociale – Măsurile de austeritate afectează mai multe sectoare sau categorii de persoane, iar denumirea „trenuleț” ar putea sugera că acestea creează un efect domino, asemenea vagoanelor unui tren care urmează locomotiva.
Diminuarea impactului prin ironie sau eufemism – Într-un context politic tensionat, de care nu suntem departe, ci pare chiar că suntem în acesta, denumirea „trenuleț” poate fi folosită ironic pentru a diminua gravitatea măsurilor, făcându-le să pară mai puțin dure sau amenințătoare decât sunt în realitate.
Un precedent legislativ – În trecut, în România, anumite documente legislative care au grupat mai multe măsuri diverse, au fost denumite „trenuleț” datorită formatului lor. Este posibil ca această denumire să fi fost preluată și popularizată în mass-media sau în discursul public pentru a descrie astfel de inițiative legislative.
Dincolo de astfel de explicații, ce pot fi toate valabile în situația României de la începutul anului 2025, există o anumită poezie amară în denumirea acestei ordonanțe – „trenuleț”. Nu „tren”, ci un diminutiv care, printr-o mișcare subtilă, pare că îndulcește o realitate grea. Un trenuleț evocă imaginea unei jucării, ceva mai mic, mai inofensiv, care traversează cu lentoare un peisaj ce pare liniștit, dar ascunde fisuri adânci. Și totuși, acest trenuleț nu duce bucurii, ci poveri; povestea sa nu este pentru copii, iar oamenii înțeleg că, din nou, povara ajunge pe umerii lor.
Mă întreb, cu un nod în gât, dacă această denumire, stupidă în opinia mea, este doar un eufemism născut dintr-o încercare de a cosmetiza adevărul.
Ordonanța aceasta nu trece ca un tren rapid, anunțându-și zgomotos venirea, ci se strecoară pe șine, neobservată aproape, până când e prea târziu să mai schimbi direcția. Un trenuleț care nu are stații clare, ci doar o destinație: austeritate, impusă în grabă și fără dezbateri autentice – „Știm noi ce trebuie făcut!”.
Pe de altă parte, când privim un trenuleț, ne gândim la ceva inofensiv, aproape ludic, o metaforă inocentă pentru un sistem care, în esență, ar trebui să ne transporte dintr-un punct al dificultăților înspre o destinație a stabilității. Când însă viteza crește, iar trenulețul începe să semene tot mai mult cu un tren ce duce multe vagoane, situația devine amenințătoare. Aș spune că acest trenuleț al austerității, nu doar că riscă să deraieze, ci și să-și piardă complet sensul și direcția.
Îmi revine însă obsesiv întrebarea: „de ce „trenuleț”? Poate pentru că suntem tentați să vedem în această denumire, o încercare de a ascunde gravitatea deciziilor din spatele unor cuvinte mai puțin amenințătoare. E ca și cum s-ar fi dorit ca, prin această etichetă, să ni se sugereze că măsurile sunt minore, suportabile, aproape benigne.
Problema nu este doar viteza, ci este și direcția. De prea multe ori, măsurile vin în grabă, anunțate fără explicații suficiente, transformându-se într-o combinație de panică și confuzie. Ne aflăm pe o linie trasată parcă fără gândire profundă, iar trenulețul, în loc să transporte speranțe, cară povara greșelilor noastre colective, a lipsei de viziune și a sacrificiilor fără sens.
Asemenea unui tren mic, ce urcă un deal abrupt, fiecare vagon adaugă o parte din povara sa. Aceste poveri nu cad doar asupra celui care conduce locomotiva, ci mai ales asupra celor care privesc trenulețul trecând, întrebându-se ce au pierdut de data aceasta.
Nu e destul, mai este ceva. Trenulețul sugerează lentoare, dar și inevitabilitate. Este simbolul unui ritm pe care nu-l putem grăbi, dar nici opri. Măsurile vin una după alta, vagon după vagon, și ne întrebăm dacă această locomotivă a fost vreodată condusă de cineva care să înțeleagă cu adevărat drumul sau pasagerii pe care îi transportă.
În cele din urmă, poate că acest „trenuleț” nu este altceva decât o oglindire a lumii în care trăim: o lume a diminutivelor, în care cuvintele mari sunt micșorate ca să pară mai puțin dureroase. Cu toate acestea, noi știm deja că dimensiunea unui cuvânt nu schimbă greutatea realității pe care o ascunde.
În acest caz, întrebarea rămâne: „Câți dintre noi vor avea curajul să oprească acest trenuleț înainte ca el să devină, dintr-un joc lingvistic, o povară pe care o vom simți cu toții?”
Cred că avem nevoie de a alege o altă linie, sau un alt tren, sau un alt mecanic, sau toate la un loc. Ar fi singura posibilitate, în opinia mea, de a controla mișcarea, direcția și viteza trenulețului. Acestea nu înseamnă doar gesturi organizatorice, tehnice sau logistice, ci includ și un act de curaj, o declarație că nu mai acceptăm să fim pasageri ai unui tren care pare să accelereze către nicăieri.
Pe o linie diferită, am putea găsi șansa de a opri haosul înainte ca el să devină de nestăpânit. Alegerea unei alte căi nu este doar o chestiune de tehnică legislativă. Este, de fapt, o alegere de principiu; este decizia de a asculta înainte de a impune, de a explica înainte de a cere sacrificii și, mai presus de toate, de a pune umanitatea înaintea eficienței reci a cifrelor.
Fiecare călătorie pe care o facem, fie pe o cale ferată, fie în viață, nu este doar despre destinație, ci și despre cum alegem să călătorim. Trenulețul austerității, așa cum este el numit acum, ar trebui să fie o promisiune a unei călătorii mai bune, nu un simbol al incertitudinii.
Poate că a venit timpul să ne amintim că direcția nu este dictată de locomotivele grăbite și de mecanici care învață să conducă la locul de muncă, ocolind sau neglijând școala, ci de conștiința și discernământul fiecăruia dintre noi.
Radu Cristian
corespondent PRESSCONNECT
