În satele și orașele mici de sub munte, sărbătorile nu trec niciodată neobservate. Nu se anunță cu focuri de artificii, ci cu liniștea care se așază peste ulițe și cu lumina caldă din ochii oamenilor. Așa sunt și Rusaliile aici, între Râșnov și Cristian – o sărbătoare a sufletului, care se trăiește în tăcere și în adânc.
Duminica Pogorârii Duhului Sfânt este mai mult decât o dată din calendar. Este o zi în care, spun bătrânii, „cerul se deschide un pic” și cine are inima curată poate să simtă. Nu să vadă – ci să simtă. Ceva blând, dar puternic, o mângâiere care nu vine de pe pământ. În Râșnov, bătrânele încă își aduc aminte cum puneau frunze de nuc sub straie, „să nu le strice Rusaliile”. În Cristian, încă se păstrează obiceiul de a merge la biserică cu ramuri de tei și leuștean, semne de protecție, dar și de apartenență.
De Rusalii, casele se îmbracă în liniște. Clopotele de la bisericile din Cetate și din centrul Cristianului bat altfel. Nu e sărbătoarea bucuriei zgomotoase, ci una a împăcării – cu tine, cu cei din jur, cu tot ce nu înțelegi, dar trebuie să accepți.
Și dacă te oprești o clipă, poate chiar pe bancă lângă școală, sau în curtea unei case bătrânești cu ferestre albastre, ai să simți că timpul curge altfel. Că lumea e, pentru câteva ore, mai puțin grăbită, mai atentă. Copiii aleargă și se joacă, femeile vorbesc încet și în aer plutește miros de iarbă proaspăt cosită, de tămâie și cozonac.
Dar Rusaliile sunt și despre iertare. Despre acele lucruri pe care nu le putem schimba, dar le putem înțelege. Despre vorbele grele pe care le putem întoarce din drum. Despre vecinul cu care n-ai mai vorbit dintr-o toamnă, dar căruia azi îi dai bună ziua cu inimă ușurată.
Aici, între păduri și dealuri, Rusaliile nu sunt doar tradiție. Sunt o lecție. O lecție de smerenie, de răbdare și de speranță. Poate că Duhul Sfânt n-a venit cu limbi de foc vizibile, ca în vechile icoane, dar a venit în felul în care străbunica din Cristian își binecuvântează strănepotul cu mâna tremurândă. În felul în care femeile din Cristian își lasă prăjiturile la poartă pentru cei care nu mai au. În felul în care tăcerea dintre oameni devine, pentru o zi, rugăciune.
Și poate că aceasta e adevărata minune: că în Râșnov și în Cristian, în plin secol agitat, Rusaliile nu s-au pierdut. Ele trăiesc mai departe, în inimile celor care știu că marile sărbători nu strigă. Ele șoptesc.
La Cetatea Râșnov, printre ziduri vechi de peste șapte sute de ani, bătea clopotul de la capelă. Iar în Cristian, în biserica fortificată cu turnuri de pază, vocile corului se ridicau în tăcere până în bolți.
„Sărbătoarea asta nu e de ochii lumii, ci de ochii inimii,” ne spunea Duduța, din Cristian. „De Rusalii, nu te îmbraci să te vadă vecinul, te îmbraci curat ca să te vadă Dumnezeu.”
Și avea dreptate. Poate că aici, în locurile unde munții se închină cerului, Rusaliile sunt mai aproape de cum ar trebui să fim cu toții: mai simpli, mai împăcați, mai vii.
Răzvan Nicolae BUJDOIU
