Copiii noștri poartă în ei poveștile emoționale pe care familia nu a știut cum să le spună – Denisa Tohănean Tomoș, psiholog clinician în supervizare.
Există momente în care ne surprindem reacționând exact ca părinții noștri. Poate în felul în care ridicăm tonul, în modul în care ne simțim vinovați când spunem „nu”, sau în tendința de a pune nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi.
Și atunci ne întrebăm: de ce repetăm aceleași tipare, chiar dacă ne dorim altceva pentru copiii noștri?
Răspunsul ține de ceea ce psihologia numește influență transgenerațională — acea moștenire emoțională invizibilă care se transmite dintr-o generație în alta.
Citește si ”Doi filosofi, o singură morală: prietenia care a modelat o generație academică”
Q&A – Despre influențele invizibile dintre generații
Q: Ce înseamnă influența transgenerațională, pe înțelesul tuturor?
A: Este felul în care emoțiile, comportamentele și mecanismele de supraviețuire se transmit dintr-o generație în alta. Poate fi vorba despre rușinea unui bunic, frica unei mame, perfecționismul unui tată – toate trăiri care, nerezolvate, devin parte din „bagajul” emoțional al familiei. Le ducem mai departe fără să știm, până când cineva decide să le privească cu conștiență.
Q: Cum se vede asta în relația cu copiii noștri?
A: De cele mai multe ori, prin reacțiile noastre automate. Când copilul plânge și simțim nevoia să-l „liniștim repede”, pentru că nu știm cum să stăm cu disconfortul. Sau când ne e greu să spunem „nu”, fiindcă am fost crescuți cu ideea că iubirea înseamnă să te sacrifici. Copilul nostru nu activează doar partea noastră adultă, ci și copilul care am fost odată.
Q: De ce e atât de greu să schimbăm aceste tipare?
A: Pentru că ele nu sunt doar învățate — sunt emoțional integrate în noi. Într-un fel, rămân forme de loialitate față de familia noastră: „așa se face”, „așa am fost crescuți”. Schimbarea vine cu vinovăție, ca și cum ne-am rupe de ei. Dar vindecarea nu înseamnă trădare. Înseamnă onorare prin conștiență: aleg să văd ce a fost și să merg mai departe altfel.
Q: Ce putem face diferit, ca părinți?
A: Să ne dăm voie să ne uităm la noi înșine. Să ne întrebăm: Ce am primit și ce a lipsit în copilăria mea? Ce am învățat despre iubire, furie, greșeală, vulnerabilitate?
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți. Uneori, cel mai mare dar pe care îl putem face copilului nostru este propria noastră vindecare.
Q: Cum știm că am început să vindecăm?
A: Când nu mai reacționăm pe „pilot automat”. Când ne surprindem respirând înainte să ridicăm vocea. Când putem spune „nu știu, dar vreau să învăț”. Când ne cerem iertare și ne reconectăm.
Vindecarea nu arată spectaculos — e tăcută, dar transformă generații.
„Atunci când ne vindecăm, nu o facem doar pentru noi. O facem pentru cei care au fost înainte și pentru cei care vor veni după noi.”
