Într-o lume care încă mai pune etichete familiilor monoparentale, există povești care sfidează stereotipurile. Denisa, psiholog clinician în supervizare, a crescut doar cu mama ei o copilărie marcată de iubire, dar și de provocările stigmei sociale. Astăzi, Denisa folosește experiența personală pentru a sprijini copii și părinți aflați în situații similare. În acest interviu, vorbește despre cum a transformat eticheta de „familie monoparentală” într-un motor al empatiei și al profesionalismului.
Reporter: Denisa, spune-ne puțin despre copilăria ta. Cum a fost să crești într-o familie monoparentală?
Denisa: A fost o experiență complexă. Am fost crescută doar de mama mea, care mi-a oferit iubire, grijă și stabilitate. Dar societatea vedea altceva mereu eram întrebată „Cine te crește? Nu-i greu fără tată?” sau ni se punea eticheta de „copil din familie monoparentală”. Pentru mine, însă, era normalitatea mea și, privind în urmă, am realizat cât de multe lucruri bune m-a învățat: responsabilitate, empatie, independență și capacitatea de a mă adapta la provocări.
Reporter: Cred că această experiență te-a influențat profund în alegerea carierei.
Denisa: Da, fără îndoială. Am vrut să devin psiholog pentru că am simțit că există mulți copii care trec prin experiențe similare, care au nevoie de cineva care să-i înțeleagă cu adevărat. Experiența mea personală mi-a oferit perspectiva unică de a ști cum se simt copiii și părinții aflați în monoparentalitate și cum pot fi sprijiniți fără judecată.
Reporter: Care sunt cele mai frecvente mituri sau prejudecăți despre familiile monoparentale?
Denisa: Unul dintre cele mai răspândite mituri este că „copiii din familii monoparentale sunt traumatizați” sau că „le lipsește ceva esențial”. Realitatea este că un copil care crește într-un mediu iubitor și stabil poate fi la fel de echilibrat, fericit și adaptat ca orice alt copil. Diferența o face sprijinul emoțional, conexiunea cu părintele și rețelele de suport — familia extinsă, prietenii sau comunitatea.
Reporter: Cum poate psihologia să ajute concret astfel de familii?
Denisa: Psihologia poate să ofere sprijin în mai multe moduri: validarea emoțiilor copilului, înțelegerea sentimentelor de vinovăție sau anxietate ale părintelui, dezvoltarea strategiilor de coping și construirea rezilienței. Este important să arătăm că nu există vina pentru circumstanțe și că o familie monoparentală poate fi complet funcțională și iubitoare.
Reporter: Ai putea să ne dai câteva exemple de cum se poate crea un mediu sănătos pentru copii?
Denisa: Sigur. Câteva lucruri esențiale:
- O relație stabilă și caldă cu părintele rămas.
- Rutine clare, care oferă siguranță și predictibilitate.
- Comunicarea deschisă despre emoții și dificultăți, fără teamă de judecată.
- Accesul la sprijin extern: prieteni, bunici, grupuri de suport, psiholog.
- Recunoașterea reușitelor copilului și întărirea stimei de sine.
Reporter: Cum vezi tu viitorul copiilor care cresc în astfel de familii?
Denisa: Sunt copii extrem de rezilienți. Experiențele lor le pot dezvolta empatia, autonomia și abilități sociale remarcabile. Și dacă primesc sprijinul corect, pot fi adulți echilibrați, creativi și empatici. Eticheta nu definește viitorul lor. Din punctul meu de vedere iubirea și sprijinul fac diferența.
Reporter: În final, care este mesajul tău pentru părinții singuri și copiii lor?
Denisa: Iubirea și conexiunea contează mai mult decât orice etichetă. Fiecare părinte singur face o treabă incredibilă și fiecare copil crescut într-o familie monoparentală are resurse imense de dezvoltare și bucurie. Nu există „ce lipsește” , există ceea ce construim împreună zi de zi. Pentru mine, copilăria mea m-a învățat că iubirea, încrederea și sprijinul pot învinge orice prejudecată. Și acesta este mesajul pe care vreau să-l transmit: indiferent de structură, familia adevărată este acolo unde există iubire.
La final, Denisa zâmbește și spune:
„Ceea ce am învățat din propria mea copilărie este că etichetele nu definesc cine suntem. Fiecare copil și fiecare părinte are puterea să construiască iubire, siguranță și încredere în familie, indiferent de structura ei. Din perspectiva psihologică, știm că factorii de protecție precum relațiile stabile, comunicarea deschisă și validarea emoțiilor copilului sunt esențiali pentru dezvoltarea rezilienței și a stimei de sine. Pentru mine, munca mea ca psiholog clinician este o modalitate de a transmite mai departe această lecție: nu suntem singuri, iar sprijinul și iubirea fac toată diferența.”
