Razvan Bujdoiu – Editorial in memoriam pentru cel care a fost stâlpul existenței mele, prof. univ. dr. Nicolae Bujdoiu.
Identitatea este adesea percepută ca o constrângere, ca un contur rigid care pare să ne fixeze locul în lume. Însă, privită prin lentila lucidității psihologice și a înțelegerii sociologice, identitatea se dezvăluie ca un organism viu, în permanentă mișcare, un spațiu interior care ne însoțește și ne modelează fără a ne închide. Ea nu este o limită, ci o resursă — o structură de sens, un rezervor de memorie, valori, repere și forță. Identitatea devine astfel un fel de capital afectiv și cognitiv, care ne ajută să traversăm complexitatea vieții cu un sentiment de continuitate, chiar și atunci când suntem puși în fața celor mai grele rupturi.
În psihologie, identitatea înseamnă percepția sinelui ca unic, stabil și coerent. Stabilitatea nu implică imobilitate, ci, asemenea trunchiului unui copac, oferă suplețe prin însăși consistența ei. O identitate sănătoasă se adaptează, respiră, integrează, se extinde. Se clatină uneori, dar nu se rupe. Este o poveste în scriere continuă, nu o sentință. Rigiditatea apare abia când omul se teme de transformare și confundă limitele lui emoționale cu identitatea însăși.
Sociologic, identitatea se construiește în dialog cu lumea. Fiecare relație, fiecare comunitate din care facem parte, fiecare valoare moștenită sau învățată funcționează ca un strat al sinelui nostru social. Identitatea nu se naște din izolare, ci din întâlnirea dintre „eu” și „noi”, dintre intimitatea trăirilor personale și vibrația colectivă. Ea este o rețea de sensuri, repere și apartenențe. Iar în această rețea descoperim resurse: limbaj, memorie comună, modele de rol, repere morale și emoționale care ne susțin în momentele de schimbare și vulnerabilitate.
Dar dintre toate straturile care ne alcătuiesc, identitatea afectivă — ceea ce iubim, ceea ce prețuim, ceea ce ne doare — este cea mai profundă resursă. Ea este construită din prezențe. Din oameni care ne-au marcat, din gesturi, din priviri care au contat, din încrederea pe care am primit-o atunci când eram nepregătiți și fragili.
Iar în această privință, identitatea mea, valorile mele, felul în care mă raportez la lume și la mine însumi poartă, într-un mod ireversibil, amprenta celui care a fost stâlpul existenței mele: tatăl meu, Nicolae Bujdoiu.
Acest editorial nu este doar o reflecție teoretică despre identitate, ci un act de memorie. Memoria este una dintre cele mai puternice componente ale identității — iar atunci când un om devine parte din fibra noastră interioară, el continuă să trăiască prin ceea ce suntem, prin modul în care gândim, alegem, iubim și construim. Pierderea nu șterge identitatea; dimpotrivă, o adâncește. Durerea devine parte din poveste, iar povestea devine ancora unei noi maturizări.
Prof. univ. dr. Nicolae Bujdoiu a fost nu doar o figură academică, ci un spirit formator. A fost o prezență care nu impunea, ci inspira; un om care nu ridica ziduri, ci deschidea drumuri. Învățăturile lui, valorile pe care le-a lăsat în urmă — integritate, seriozitate, demnitate, profunzime — au devenit repere ale identității mele și, implicit, resursele mele fundamentale. Prin exemplul lui am înțeles că identitatea profesională nu se construiește prin titluri, ci prin caracter; că identitatea afectivă nu se formează prin vorbe mari, ci prin consecvența iubirii; că identitatea morală nu este o poză, ci o practică de zi cu zi.
Există oameni care nu doar ne influențează, ci ne structurează. Oamenii care devin axa în jurul căreia se ordonează sensul nostru interior. Prezența lui a fost axă. Puterea lui a fost un refugiu. Răbdarea lui, o formă de educație. Și faptul că astăzi pot scrie despre identitate ca despre o resursă i se datorează, în parte, și lui. Pentru că resursele interioare nu se nasc în vid: ele se transmit, se cultivă, se respiră din prezența celor care ne susțin în drumul nostru, explicit sau tăcut.
În fața pierderii, identitatea devine terenul unei reconcilieri dureroase: între cine eram atunci când ei erau aici și cine devenim după ce ei pleacă. Dar tocmai în această tranziție identitatea își arată forța profundă — ea ne permite să ducem mai departe moștenirea lor, nu ca pe o povară, ci ca pe o lumină. Nu ca pe o limită, ci ca pe o resursă de demnitate și continuitate.
Identitatea mea poartă în ea tăria lui, rigoarea lui, dragostea lui discretă și puternică, felul lui de a înțelege lumea cu finețe și, uneori, cu o tăcută melancolie. Nimic din ceea ce fac, din ceea ce scriu, din ceea ce devin nu este complet desprins de această filiație invizibilă. În fond, identitatea este și un pod către cei care nu mai sunt fizic, dar care rămân structura invizibilă a sinelui nostru.
De aceea, identitatea nu este o limită. Este puntea care ne conectează cu trecutul, cu cei care ne-au format, cu valorile care ne-au fost încredințate. Este resursa prin care putem transforma pierderea în sens, absența în continuitate, tăcerea în memorie vie.
În acest editorial, identitatea devine o formă de recunoștință. O recunoaștere a faptului că nu suntem ființe izolate, că fiecare dintre noi este alcătuit din prezențe, iubire, modele și oameni care ne-au dăruit din ei înșiși. Iar cel care a fost stâlpul existenței mele, prof. univ. dr. Nicolae Bujdoiu, rămâne nu doar în memoria inimii mele, ci și în textura identității mele.
Când un om devine resursă pentru identitatea altuia, atunci viața lui nu se încheie odată cu timpul. Ea continuă să se transmită, să inspire, să formeze, să susțină. Așa continuă. Așa rămâne. Așa se transformă identitatea în cel mai profund omagiu.
Răzvan Nicolae BUJDOIU
