Într-o societate în care corupția nu mai șochează, ci obosește, cazul vicepremierului Dragoș Anastasiu nu vine atât ca o revelație, cât ca un simptom. Un simptom al unei boli cronice: acceptarea tacită a șpăgii ca parte a „sistemului” și relativizarea morală a gesturilor reprobabile, în funcție de cine le face. Cu cât funcția e mai înaltă, cu atât justificarea pare mai sofisticată.
Dragoș Anastasiu nu este un politician obișnuit. A fost considerat, multă vreme, un exemplu de antreprenor de succes, un model de dialog între mediul privat și administrație. Tocmai de aceea, scandalul în care este implicat ridică întrebări nu doar despre legalitate, ci mai ales despre moralitate, credibilitate și raportul dintre etică și funcția publică.
Potrivit acuzațiilor, Anastasiu ar fi știut și ar fi acceptat, într-un context de afaceri, oferirea de șpagă. A justificat ulterior acest comportament prin realitatea vremurilor de atunci: „Nu se putea altfel.” E o replică auzită adesea, de la cei prinși cu mâna în borcanul cu miere. O replică care nu doar că nu absolvă de vină, dar confirmă, implicit, complicitatea.
Când legalul devine opțional, iar moralul un lux
A compara gestul lui Anastasiu cu obiceiul șpăgii date parcagiului poate părea trivial, dar e relevant. Când oferi bani unui individ care se autoproclamă „responsabil cu parcarea” pe un spațiu public, legalitatea se topește în convenția socială. În timp, gestul devine atât de uzual încât pare… firesc. Iar omul care „lucrează” acolo se simte îndreptățit să primească acea sumă, chiar dacă ea încalcă orice normă de legalitate sau bună guvernare.
La scară mare, același mecanism acționează în cazul șpăgii instituționalizate în relația dintre antreprenor și administrație: „Așa merge treaba la noi.” O cutumă, o fatalitate, o scuză. Dar una care fentează autoritatea statului și sapă la temelia încrederii în instituții. Iar când un vicepremier adoptă această logică, mesajul transmis societății este devastator: în funcție de context, corupția e negociabilă.
Despre tăcere și momentul oportun al moralității
Un alt aspect greu de ignorat este momentul în care Anastasiu a vorbit – la opt ani distanță de faptele incriminate. Nu opt zile, nu opt luni. Opt ani în care afacerea a fost, după propriile cuvinte, „pusă la adăpost”. De ce tăcerea? Dacă a fost într-adevăr un martor al neregulilor, de ce nu a semnalat public aceste practici atunci? A tăcea opt ani și a vorbi doar când roțile justiției încep să se miște nu este dovadă de curaj civic, ci, mai degrabă, o strategie de autoapărare.
Apărarea „așa se făcea pe atunci” este periculoasă. E o formă de resemnare colectivă care duce, inevitabil, la normalizarea corupției. E retorica prin care ne-am scuzat decenii la rând: când un profesor lua bani, când un medic cerea „atenții”, când un polițist închidea ochii pentru o sumă. Dar dacă vrem o societate diferită, trebuie să începem să sancționăm tocmai această „normalitate”.
Exercițiul moral, mai important ca funcția
Tocmai pentru că ocupă o poziție atât de înaltă, Dragoș Anastasiu are o obligație suplimentară față de opinia publică: nu doar să respecte legea, ci să respecte un standard moral ridicat. Funcția de viceprim-ministru nu este doar un rol administrativ; este o responsabilitate simbolică, o proiecție a așteptărilor unei societăți care, chiar și obosită, mai speră într-un stat condus de oameni integri.
În democrațiile mature, simpla suspiciune rezonabilă de încălcare a normelor morale impune retragerea din funcție, măcar temporar. Nu din vinovăție asumată, ci din respect pentru funcție și pentru încrederea cetățenilor. În România, unde încrederea în politicieni este la cote minime, acest gest ar conta enorm.
Nu putem schimba sistemul cu aceleași scuze
Cazul Anastasiu e relevant nu doar prin ceea ce a făcut sau n-a făcut, ci prin reflexia unei mentalități generalizate. De la parcagiu la ministru, ne-am obișnuit să credem că legea e relativă, că moralitatea e negociabilă și că timpul le rezolvă pe toate. Dar nu timpul le rezolvă. Ci oamenii care au curajul să se oprească, să își asume greșelile și să lase locul celor dispuși să joace după alte reguli.
Pentru toate aceste motive, o demisie ar fi nu o înfrângere, ci o reafirmare a faptului că, în vremuri grele, exercițiul moral trebuie să prevaleze. În fond, nu poți construi un stat funcțional cu ocaua mică în buzunar și cu scuza „așa se face” pe buze.
