Dragostea pentru cei care pleacă la Domnul nu se stinge. Nu se ofilește odată cu ultima clipire de pleoapă, nu se dizolvă în uitare, ci se preschimbă într-o prezență tainică, dar profundă, care rămâne cu noi până la capătul drumului nostru pământesc. Este o dragoste care transcende moartea, care refuză să moară odată cu cel iubit.
O iubire înrădăcinată în legături de sânge, în gesturi cotidiene, în tăceri împărtășite și cuvinte rostite cu inima. Dragostea de părinți, de frați, de bunici este poate cel mai fidel reflex al iubirii divine: necondiționată, statornică, iertătoare. Când pleacă cineva din această familie de iubire, nu se rupe doar o relație, ci se fisurează structura profundă a ființei noastre.
Când moare un frate, se rupe o jumătate din suflet. Pentru că fratele nu este doar o ființă de sânge, ci o oglindă vie a copilăriei, un martor tăcut al acelorași începuturi, o parte din povestea personală pe care nimeni altcineva nu o mai poate spune. Durerea despărțirii de un frate este durerea pierderii unei părți din tine, a unei voci care ți-a rostit numele cu un ton unic, pe care nu-l va mai reproduce nimeni vreodată.
Iar această suferință nu trece cu timpul. Se așază undeva adânc, ca o apă subterană, care răbufnește în nopți de tăcere, în vise sau în priviri rătăcite către amintiri. Dorul nu trece, pentru că dragostea nu a fost o emoție temporară, ci o punte vie între suflete.
Dragostea nepotului pentru bunic sau bunică este, în schimb, o formă pură, aproape mitică de iubire. Pentru copil, bunicul este înțelepciunea, blândețea, siguranța. Este omul care pare că știe tot, care spune povești cu glas domol, care are răbdarea pe care părinții n-o mai au. Iar pentru bunic, nepotul este eternitatea – continuarea vieții sale într-o formă nouă, plină de viitor.
Această legătură nu este doar una afectivă, ci simbolică. În relația cu bunicii, copilul întâlnește istoria personală a familiei, dar și dragostea care nu cere nimic în schimb. Când un copil își pierde bunicul sau bunica, simte pentru prima dată misterul morții și, în același timp, dimensiunea fragilă și prețioasă a iubirii. Acea pierdere îl va marca adesea pentru totdeauna, devenind sursă de melancolie, de recunoștință și de maturizare timpurie.
Iubirea strănepoților pentru cei foarte vârstnici – pentru străbunici – e o iubire care seamănă cu fascinația. Ei simt în acești oameni înaintați în ani o noblețe a existenței, un fir invizibil care leagă generații. Chiar dacă timpul petrecut împreună este adesea scurt, străbunicii devin figuri legendare în memoria copiilor. Prin ei, copiii înțeleg că viața nu începe și nu se termină cu propria persoană, ci că suntem parte dintr-un lanț mai mare, sacru, al umanității.
De aceea, este esențial să fim buni. Să ne bucurăm de cei dragi cât timp sunt aici, în carne și oase, să nu lăsăm vorbele nespuse, îmbrățișările amânate, recunoștința nerostită. În fiecare zi în care părinții, frații, bunicii sunt lângă noi, trăim o minune. O clipă de har pe care, odată pierdută, nu o mai putem recupera decât în rugăciune și amintire.
Bunătatea este o formă de prezență conștientă, o manifestare a iubirii care ne va rămâne mărturie și după ce cei dragi vor pleca. Pentru că atunci când nu-i vom mai putea atinge, vom căuta alinare în ceea ce am fost pentru ei. Iar memoria nu iartă: ceea ce nu am făcut, nu am spus, nu am arătat devine piatră de moară pentru suflet.
În schimb, dragostea oferită devine lumină. Durerea se preschimbă în sens. Dorul – în recunoștință. Iar viața – într-un drum demn de moștenirea celor care ne-au iubit.
În taina tăcută a inimii, cei plecați rămân cu noi. Îi simțim în mirosul unei ierni ca altădată, într-o mână de nuci, în glasul unui copil, în reflexul de a spune ceva cuiva care nu mai e. Dragostea lor nu moare. Doar se schimbă forma. Devine parte din noi.
Și așa, prin iubirea noastră, ei nu mor niciodată cu adevărat.
În memoria Elenei Martiniuc, Emil Untu, Nicolae Bujdoiu…
