Crăciunul acesta îl simt cu inima mea de copil și cu gânduri care, uneori, sunt mai mari decât mine. Mă cheamă Dom. Am șapte ani și jumătate. Oamenii mari cred, de multe ori, că la vârsta mea copiii știu doar să se joace. Eu știu să mă joc, dar știu și să simt. Și știu că unele sentimente sunt atât de mari încât nu încap în jocuri. Ele cer să fie spuse.
Crăciunul este momentul în care lumea încetinește puțin. În care luminile se aprind nu doar pe străzi, ci și în oameni. Așa ar trebui să fie. Dar nu pentru toți este ușor. Pentru unii, Crăciunul doare. Pentru că aduce aminte de cei care nu mai sunt. Pentru mine, Crăciunul îi aduce pe Duti și pe Tatane mai aproape ca oricând.
Străbunica mea, Duti, nu mai este aici, dar eu o simt. O simt în liniște. O simt în felul în care îmi vine să mângâi pe cineva când e trist. Duti nu vorbea mult, dar prezența ei făcea totul să fie bine. Ea m-a învățat, fără să-mi țină lecții, că iubirea adevărată este calmă. Că nu trebuie să țipi ca să contezi. Că poți fi puternic și blând în același timp.
Bunicul meu, Tatane, era altfel. El era sprijinul. Era omul care știa ce are de făcut înainte să fie întrebat. Nu se plângea. Nu se lăuda. Pur și simplu era acolo. Din privirea lui am învățat ce înseamnă siguranța. Din felul lui de a merge am învățat ce înseamnă demnitatea. Din tăcerile lui am învățat că nu tot ce e important trebuie spus.
Oamenii mari spun că pierderea este prea grea pentru un copil. Eu cred că pierderea ne face să creștem pe dinăuntru, chiar dacă doare. Psihologia spune că atașamentul este fundația emoțională a unui copil, că primele figuri de siguranță construiesc felul în care vom iubi, vom avea încredere și vom fi oameni. Eu am avut noroc. Am avut titani.
Titanii nu sunt doar cei puternici. Titanii sunt cei care te țin când ești mic și te lasă să pleci când ești pregătit. Titanii sunt cei care nu se pun pe ei pe primul loc, ci pe tine. Duti și Tatane au fost titanii vieții mele. Și chiar dacă nu mai sunt fizic aici, ceea ce au pus în mine nu poate fi luat de nimeni.
Crăciunul îmi amintește că ei m-au învățat să mă bucur. Nu de lucruri mari, ci de lucruri simple. De o masă caldă. De un zâmbet. De faptul că suntem împreună. Astăzi văd oameni care au multe și se bucură puțin. Care au totul și sunt nemulțumiți. Care au uitat să fie recunoscători.
Eu sunt copil, dar văd asta. Și mă întreb de ce. Poate pentru că oamenii mari au uitat să se oprească. Să asculte. Să simtă. Să-și amintească de cei care i-au iubit necondiționat. Ura vine repede. Iubirea se construiește. Dar iubirea este cea care vindecă.
În cărțile mari se spune că agresivitatea și ura apar atunci când omul se simte nesigur, nevăzut, neiubit. Eu cred că dacă oamenii și-ar aminti mai des de cei care i-au iubit cu adevărat, ar fi mai buni. Dacă și-ar aminti cum au fost ținuți de mână când erau mici, nu ar mai ridica mâna asupra altora, nici cu vorba, nici cu fapta.
Duti și Tatane nu m-au învățat să urăsc. M-au învățat să înțeleg. Să am răbdare. Să nu râd de slăbiciunea altuia. Să ajut, chiar dacă nu primesc nimic înapoi. Asta nu e naivitate. Asta e inteligență emoțională. Asta e putere.
Crăciunul este, de fapt, despre asta: despre a-ți aminti cine ești și cine te-a făcut așa. Despre a-ți aminti că înainte să fii adult supărat, ai fost copil iubit. Și că poți alege, în fiecare zi, ce fel de om vrei să fii.
Eu aleg să fiu bun. Nu pentru că e ușor, ci pentru că e corect. Aleg să iubesc, chiar dacă uneori doare. Aleg să mă bucur, chiar dacă unii cred că bucuria este o slăbiciune. Nu este. Bucuria este un act de curaj.
Duti și Tatane mi-ar spune că lumea nu se schimbă prin zgomot, ci prin exemplu. Că dacă vrei o lume mai bună, începe cu tine. Eu sunt mic, dar pot face asta. Pot să spun „mulțumesc”. Pot să spun „te rog”. Pot să îmbrățișez. Pot să nu rănesc.
De Crăciun, aș vrea ca oamenii mari să învețe ceva de la copii. Să fie mai simpli. Mai sinceri. Mai calzi. Să lase ura jos, măcar pentru o zi. Să lase orgoliul. Să lase graba. Și să-și amintească.
Eu nu aprind lumânări doar pentru cei care nu mai sunt. Eu aprind felul în care trăiesc pentru ei. Dacă sunt bun, Duti zâmbește. Dacă sunt drept, Tatane e mândru. Dacă iubesc, ei sunt vii.
Crăciunul acesta nu cer nimic. Doar spun. Spun că iubirea contează. Că bunătatea contează. Că bucuria contează. Că oamenii care ne-au crescut nu dispar dacă îi purtăm în felul nostru de a fi.
Mă cheamă Dom. Am șapte ani și jumătate. Și știu sigur un lucru: lumea poate fi mai bună dacă alegem să iubim mai mult decât să urâm. Asta este lecția titanilor mei. Și acesta este darul meu de Crăciun pentru voi.
Dominic BUJDOIU
